Guilty of being human

Preţ de o cafea şi-o ţigară vreau să stau de vorbă cu mine, deşi mă grăbesc, se face târziu, deşi am atâtea să-mi spun, atâtea gânduri clocotinde, amestecate cu lapte, dar fără zahăr, căci mie îmi place mult cafeaua amară, are gust de mine. Şi ţigara asta parcă se termină prea repede, şi vroiam să-mi spun atâtea, vroiam să mă întreb de ce se zice că apusul vine ca o cădere de calciu, de ce o femeie plimba pe alee un cărucior gol cântând, de ce bat clopotele la 12 fix, şi de ce n-a rămas decât zaţul de cafea în ceaşcă, n-am apucat să iau nici măcar o gură, şi uite, în schimb ţigara mi s-a lipit de colţul gurii.
Aş fi vrut să beau o cafea şi să fumez o ţigară cu mine, să-mi suflu fumul deasupra creştetului, să mă privesc în adâncul ochilor de culoarea cafelei neculese, dar e târziu, se face noapte, şi albastrul nu se asortează niciodată cu cafeniul, toamna asta nu e la modă albastrul marin, de ce noaptea e clasică?, s-a demodat, să-i spună cineva să-şi schimbe vălul, toamna asta nu se poartă nimic.
Preţ de o cafea şi o ţigară, vreau să mă privesc stând la masă goală, picior peste picior, ignorând picătura de sânge care mi se târăşte lasciv pe buza de jos.

Până acum aproape un an, credeam că sunt sănătoasă. Toate păreau a fi în regulă, exceptând câteva halucinaţii care mi-au dat de gândit. La început, nu mi se întâmpla foarte des… Am pus totul pe seama oboselii, a lipsei unor vitamine, chiar şi pe seama plictiselii, dar, oricât m-aş fi odihnit, oricâte suplimente cu vitamine aş fi luat, oricât de ocupată aş fi fost, halucinaţiile reveneau, ba chiar din ce în ce mai des. Mă trezeam târâtă ca într-o transă; toate chipurile începeau să semene cu unul singur, toate mirosurile se contopeau într-unul singur, toate senzaţiile se uniformizau. Apoi, am început să nu mă mai pot concentra. Încercam să fiu psihic în locurile în care mă aflam fizic, dar nu reuşeam. Mintea mea plutea în derivă, subjugată de aceeaşi transă, până când mi-a ocupat chiar şi visele. N-am spus nimănui, preferam să păstrez aparenţa normalităţii.
Într-o zi, am avut revelaţia afecţiunii mele: mi-am dat seama că purtătorul virusului cu care fusesem infectată – căci era un virus contagios – era o persoană apropiată, dar a renunţa la legătura noastră dintr-un asemenea motiv mi se părea ceva absurd. Pe măsură ce imunitatea mea scădea, simptomele se agravau. Halucinaţiile erau atât de dese încât abia îmi mai rămâneau câteva ore de luciditate. Ciudat, realitatea se uniformiza înfiorător de plăcut. Fiecare persoană pe care o întâlneam avea o trăsătură pe care o recunoşteam tresărind, deşi nu o puteam defini, dar nimeni nu le întrunea pe toate. Uneori, simţeam un parfum neobişnuit în aer, miros de piele caldă, de migdale şi de încă ceva, un miros imprecis, dar nespus de personal.
Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că, în momentele de conştienţă şi control, tânjeam după dulcea înrobire, după imposibila realitate al cărei farmec mă intriga. Aşa că am început să-mi măsor timpul în distanţele dintre halucinaţii, ca un narcoman care priveşte în gol ore în şir fără să vadă absolut nimic, aşteptându-şi cuminte doza de extaz. Mult timp s-a scurs aşa, suspendată în realitatea mea ireală… când mi-am dat seama în ce stadiu de dependenţă mă aflam, m-am gândit să mă internez. Dar, pentru că mă simţeam din ce în ce mai rău, am rugat-o într-o zi pe asistentă să-mi facă o supradoză de tine.