Guilty of being human

Iubirea nu miroase a parfumuri scumpe, a străzi din Paris noaptea, a lumânări parfumate şi a trandafiri roşii. Nu. Iubirea miroase a coşul de rufe murdare, a ceapă prăjită şi, uneori, a bere ieftină. Prost şi inconştient să fii să visezi la romantism pur şi – cu părere de rău – cretin, prost să fii să-ţi imaginezi că wc-ul se spală singur în căsuţa ta, “cuibuşor de nebunii”, prost să fii să crezi că singura utilitate a obiectelor de mobilier e suport pentru o altă poziţie care să te ducă la orgasmul ideal.
Iubirea e cea mai mare farsă a omenirii. E un vals şi, deşi sună tare bine aşa, asta înseamnă că, la fiecare pas înainte făcut de tine, cineva face un pas înapoi. “Hai să facem compromisuri!” – aşa se traduce şi cererea în căsătorie, şi acceptul. Şi, ca doi inconştienţi, veţi fi amândoi de acord. Eu fac mâncare – proastă, ce-i drept, dar tot mâncare -, tu duci gunoiul. Eu şterg praful, tu plimbi aspiratorul în sictir. Eu zic “te iubesc”, tu zici “şi eu”, deşi cine mama dracului mai ştie ce înseamnă a iubi?!
Îmi cer scuze public în această încheiere patetică dacă am jignit pe cineva, dacă am distrus un univers, dacă am provocat coşmaruri.

De ce nu se sfârşeşte viaţa la 18 ani? Ăsta e apogeul.