Guilty of being human

Nu ştiu dacă iubesc. Chiar nu ştiu. Dar visez mereu să mă trezesc într-o dimineaţă lăptoasă în braţele lui şi să-i desenez cerculeţe cu vârfurile degetelor pe pielea caldă şi moale. Să-i privesc cu poftă buzele întredeschise şi fruntea netedă, ascunsă într-un vis de vară. Când s-ar fi trezit, să-i spun doar “Cafea tare, fierbinte, amară?”. Răspunsul să-l fi ştiut deja, să mă ridic din pat şi, cu paşi leneşi, să dispar în casă. Să vină după mine şi să mă ia în braţe, eu să ţip şi să-l sărut pe gât doar ca să-l gâdil. Să-i torn cafeaua în ceaşca lui preferată, să-i aprind ţigara, să se supere puţin pe mine şi să-mi spună “Nu mai fuma.”. Să alergăm prin casă, să uităm că e dimineaţă şi se ne pierdem iar în aşternuturi, să ne uităm la ceas surprinşi că e deja prânzul. Să ne luăm de mână, uitând tot ce facem, să plecăm în piaţă după fructe şi ciocolată şi să aşteptăm cu nerăbdare să ne întoarcem acasă. Şi, dacă ar trebui să plece, să-i strecor un bileţel în geaca de piele şi să-i scriu doar “pup”.

Nu ştiu dacă asta înseamnă a iubi, dar dacă nu, eu nu vreau să iubesc. Mie îmi ajunge ce am.

“- Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început parcă nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare pe care mâncam şi beam şi pe care am şi jucat de vreo câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte, cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”

Iona, Marin Sorescu