Mi-e dor de mine mică. Eram un copil supărat mereu, încruntat, care o făcea pe mama să râdă. Îmi amintesc cum mă prefăceam că sunt bătrână şi mă plimbam prin casă cu ochelari pe nas, cocoşată şi cu mâinile la spate şi adoptam moaca aia de acritură pe care o mai regăsesc azi la unele babe comuniste. Sau când stăteam cu sor-mea şi cu bunică-mea în bucătărie şi făceam gogoşi de mirosea în toată casa a vanilie, iar noi făceam floricele din cocă pe masă. Sau când mâncam cartofi prăjiţi – şi ce gust bestial puteau să aibă! – şi făceam “piticuţi” din ei (chestie mai degrabă scârboasă, dar pe care o mai practic uneori şi acum, când mă apucă nostalgiile), adică îi mestecam bine-bine după care îi scoteam din gură şi îi aliniam ca pe nişte soldătei în farfurie şi îi mâncam abia după ce se răceau. Sau când ne uitam la desene – chiar vorbeam cu Ioana despre the Fruitties, adoram desenele alea – chiar dacă nu înţelegeam noi o boabă de engleză şi ţopăiam ca nişte copii/nebune prin casă. Sau când făceam baie şi mă întreba Ioana dacă eu cred că “casa asta e bănuită”, adică bântuită, sau când ieşeam afară în căutare de “comori” ascunse prin cartier, pe la nu ştiu ce centrală – incredibil ce multe lucruri puteam face cu o furculiţă şi o bucată de piatră ponce -, sau când fugeam în spatele blocurilor să ne uităm peste gardul de la “armată”, cu toată că nu era decât un câmp verde acolo, sau când venea cineva în vizită şi eu mă ascundeam sub masă sau plonjam în viteză în spatele canapelei, sau când…
Mi-e dor de mine.