În joacă

Nu ştiu dacă iubesc. Chiar nu ştiu. Dar visez mereu să mă trezesc într-o dimineaţă lăptoasă în braţele lui şi să-i desenez cerculeţe cu vârfurile degetelor pe pielea caldă şi moale. Să-i privesc cu poftă buzele întredeschise şi fruntea netedă, ascunsă într-un vis de vară. Când s-ar fi trezit, să-i spun doar “Cafea tare, fierbinte, amară?”. Răspunsul să-l fi ştiut deja, să mă ridic din pat şi, cu paşi leneşi, să dispar în casă. Să vină după mine şi să mă ia în braţe, eu să ţip şi să-l sărut pe gât doar ca să-l gâdil. Să-i torn cafeaua în ceaşca lui preferată, să-i aprind ţigara, să se supere puţin pe mine şi să-mi spună “Nu mai fuma.”. Să alergăm prin casă, să uităm că e dimineaţă şi se ne pierdem iar în aşternuturi, să ne uităm la ceas surprinşi că e deja prânzul. Să ne luăm de mână, uitând tot ce facem, să plecăm în piaţă după fructe şi ciocolată şi să aşteptăm cu nerăbdare să ne întoarcem acasă. Şi, dacă ar trebui să plece, să-i strecor un bileţel în geaca de piele şi să-i scriu doar “pup”.

Nu ştiu dacă asta înseamnă a iubi, dar dacă nu, eu nu vreau să iubesc. Mie îmi ajunge ce am.